E 18 decembrie dimineata. E aplicatie cu Pathosu'. S-a modificat mersul trenurilor si personalul nostru pleaca la 6.26. Ies din casa la 5.50 si ajung la metrou fix cand pleca. Astept 10 minute sa vina urmatorul. Vine. Ajung in gara si prin statie se aude ca mai sunt 5 minute pana pleaca trenu'. Alerg un pic pana la linia 3 si ma urc in primu' vagon sa fiu sigura ca intru in tren. Traversez trenu' (astia's in ultimul). Ma asez si pleaca. Pfff..
Pe tren nu se intampla nimic notabil, lumea doarme. Jucam o mafia?nooo...hai mai bine macaua..no hai..adormim mai profund cu macaua. Ajngem in Sinaia si urcam spre telegondola. Lung si plictisitor drum in monom pe sosea. Ajungem la telegondola si stam vreo 20 de minute. Moldo e suparat. Intram cate 8 in cabine. 60 de oameni. Ne basculeaza sus unde am primul soc. Cineva cere la toaleta si e pus sa faca 50 de genoflexiuni ca sa mearga. WTF?! Omu' face pe el si tu il mai pui sa faca si 50 de geno??

Suntem la 1400, urcam spre Padina. E soare, copiii sunt la sanius..atmosfera aia de iarna de care e greu sa te desprinzi. Incepe sa-mi mai vina chefu'. Urcam un pic si incepe sa ninga. Totul e alb in jur si atat de linistit.. O tipa zice ca sus e viscol. N-o ia nimeni in seama. Moldo nu s-a uitat pe prognoza dar stie el ca 'nu-i problem'. Mai urcam un pic si incepe sa adie vantul...apoi usor incepe sa bata. Si tot asa usor intram in viscolul de care ne spunea colega noastra. Vantul viscoleste atat zapada care vine de sus cat si pe cea asezata. Imi pun cagula imprumutata de la Bogdan. In rucsac am pus niste ochelari de soare. Ii scot. Ma ajuta la viscol . Acum pot tine ochii deschisi dar nu mai vad bine..ochelarii se aburesc instant..Merg cativa metri si ii sterg. Operatiunea se repeta pana ingheata complet. Acum trebuie sa-i razui. Nu ma incumet, ii bag in buzunar. Urcam incetinel pe drumul de vara(mda), drum larg de bulevard inclinat. Doar ca neexistand copacei,vantul ne loveste in plin. Usor viscolul se inteteste, vizibilitatea scade (si nu, nu e din cauza ochelarilor ca i-am dat jos).
Avem in grup un barbat, Mihai, care nu mai poate. E dus in fata. De aici povestea nu mai e frumoasa. Inaintam 2 PASI. Nu exagerez. 2!!!!! Si stam 5 minute sa-si revina Mihai. De obicei nu ma pierd usor cu rabdarea si incerc din tot sufletul sa-i inteleg pe cei care n-au mai fost pe munte si nu mai pot, caci ma stiu pe mine acum un an...dar aici deja intecem orice limita. Avem mai bine de o jumatate de ora de cand mai mult stam. Incepem sa ne revoltam. Nu-i deloc funny sa te bata viscolul in fata plus ca nefacand miscare incepem sa inghetam. Baietii incep sa tipe la Moldo si sa-l injure pe Mihai. Moldo tipa la Mihai si noi tot inghetam. In cele din urma se hotarasc sa-l lase pe unul din instructori cu Mihai si restu' sa trecem mai departe. In sfarsit ne miscam. Vantul bate insa atat de tare incat ne scoate din monom. Vad cateva fete care se pun in genunchi. Bine ca mi-e greu rucsacul in spate ca altfel cred ca zburam de'a dreptul. Incerc sa merg drept. Nu pot. Incerc totusi sa stau cat mai aproape de grup. Peste putin timp ajungem la o casuta de lemn inchisa. Ne oprim sa-i asteptam pe cei 2 ramasi in spate. Apa din sticla e inghetata. Iau un snickers din buzunarul lateral al rucsacului si imi scot o manusa sa-i desfac ambalajul. Incerc sa-mi bag mana inapoi in manusa dar n-o mai simt. Pentru mine aici s-a taiat firul. Am tot incercat sa-mi incalzesc mana si nimic. A inceput sa-mi intre frigul in tot corpul si am simtit cum imi ingheata picioarele. Am uitat sa spun ca am urcat intr-o pereche de colanti. Pana aici n-am avut nici o treaba, acum, in 2 minute, am inghetat toata. Ajung cei doi si plecam. Incep sa tremur atat de tare incat imi zic ca e ultima data cand mai urc iarna pe munte. Ajungem curand la Cab. Miorita. Imi iau un ceai cald (3lei), ma asez langa calorifer si tot tremur. Il vad pe Moldo si-i comunic ca eu nu ma mai misc de'acolo. A fost o hotarare de moment. N-am nici un chef sa mai ies afara si sa inaintez cate 2 pasi catre Padina. N-am chef sa mai tremur si pentru prima data ma aflu pe munte si imi doresc sa fi fost acasa in pat. Un tip se ofera sa-mi dea o pereche de pantaloni si un polar. Nu mai vreau. Nu mai simt nici o placere in a merge mai departe. Si nu mai merg. Mai raman cu mine la cabana inca 5 persoane. Numai bine..ne luam camera si pana ne desfacem din bagaje se mai intorc 2 persoane, apoi 3. Si tocmai cand ne hotaram sa ne luam vin fiert se pare ca una din fete l-a vazut pe Moldo. Iesim din camera si ii gasim pe toti in sala de mese. Nu trecusera mai mult de 15 minute de cand au plecat. Ne spun ca nu se poate inainta sub nici o forma, vantul e mult prea puternic, iar vizibilitatea mult prea mica (ceva nou?). Ramanem toti aici.
Seara e banala.. mancam..schimbam cateva cuvinte si ne bagam la somn.




A doua zi de dimineata m-am intors cu Bogdan care a venit dupa mine prin viscolul care inca nu plecase. Pana ne hotaram noi sa coboram, se linisteste si vremea si e numai buna o zi de facut poze si coborat agale pana la telegodola de la 1400.


Cam asta a fost ultima mea experienta cu Scoala de Munte.

O piesa profunda, 'ciudat de actuala' cum spun unii, 'Sinucigasul' se desfasoara intre 2 replici contradictorii ale aceluiasi personaj : 'Viata e minunata' si 'Viata nu are sens'.
O piesa scrisa cu un curaj nebun de un tanar al carui talent a fost sugrumat. Chiar una dintre propiile replici pare a-i descrie destinul: "Daca nu am reusit sa inving cu viata, voi invinge cu moartea"
In sfarsit, o piesa complexa intr-o distributie extraordinara, o excelenta regie a reactiilor umane extreme,un spectacol unic, marcant. (Asa de mult mi-a mai placut si 'Comedie retro' cu Liviu Rus si Anca Alexandra pe scena teatrului Valah).



Pe Dan Puric l-am citit, l-am ascultat, dar nu l-am vazut niciodata jucand. Merita vazut. Merita apreciat.
Dan Puric este un actor desavarsit, iar in 'Sinucigasul' interpreteaza impecabil un text care imbina perfect tragicul si umorul tandru.
Decorul este esentializat,dar cu un puternic impact vizual si emotional. Spatiul pe scena este mai mult liber, cele cateva lucruri apar si dispar, subliniind aspectul efemer al vietii. Zgomotul produs de usile care se inchid si se deschid in mod repetat si cele 13 ceasuri din spatele scenei  pot fi sugestia unei lumi aflate in continua miscare si transformare, a unei fugi permanente.
 Ajuns sinucigas fara voie, Semion Semionovici Podsekalnikov intra in jocul celor care-i doresc moartea
atat de mult incat i-o cumpara. Naiv sau poate doar incercand a atrage atentia din postura de victima, Podsekalnikov isi amenintase soacra si sotia disperata ca se sinucide. Situatia insa a scapat usor de sub control si acum se vede impins de la spate catre moarte. Se agata obsesiv de o intrebare 'cat este ceasul?' sperand sa obtina o amanare. Dar n-o obtine. De la saltul nebun catre ideea de sinucidere, eroul incearca acum sa se agate de orice fir de ata pentru a amana gestul necugetat.
Nu-mi place sa povestesc, probabil nici nu ma pricep, dar 'Sinucigasul' nu este o piesa pe care s-o povestesti. Ea merita vazuta, traita, simtita.

Mi-a mai placut mult rolul copilului surdo-mut,in interpretarea superba a lui Nikita Dembinski, fiul Ilincai Goia, care incearca să redea realitatea in felul lui. In agitatia de pe scena, el pare a fi singura nota calma, singurul care desi nu aude si nu vorbeste, e capabil sa inteleaga lucrurile pe care ceilalti nu le inteleg. Linistea sa interioara si gesturile calde emotioneaza si sensibilizeaza.





Incercand sa caut cate ceva despre piesa pe net, am descoperit niste comentarii acide atat la adresa piesei, cat si a lui Puric. Nu scriu despre asta, scriu doar ca ma agaseaza lipsa de cultura a unora care totusi se vor critici de teatru, de literatura, de muzica, de orice. Nu inteleg si nu suport discreditarea unor oameni de valoare, mai ales cand vine din partea unor nimeni. Si ma conving pe zi ce trece ca traiesc intr-o tara lipsita de interes. Pacat.

 Obama si sotia sa merg sa ia masa intr-un restaurant celebru. Aflat din intamplare in restaurant, patronul minunatei locatii se apropie emotionat de cuplu, saruta mana primei doamne si cu lacrimi in ochi isi exprima infinita bucurie de a o revedea. La iesirea din restaurant Obama isi intreaba sotia cine era barbatul respectiv si de unde se cunosc.
Michelle:"Ei, dragule...acest barbat a fost candva foarte indragostit de mine si am fost chiar pe punctul de a  ma logodi cu el"
Obama: "Inseamna ca daca te-ai fi casatorit cu el astazi ai fi fost patroana acelui restaurant"
Michelle: "Te inseli, dragule. Daca m-as fi casatorit cu el, astazi EL era presedintele Americii!"