M-tii Macinului 18-19 septembrie 2010
Posted by Christine | Posted in | Posted on 19:48
0
Hotel Amares / Cel-Ras Arquitectura
Acum 12 ore
Pescăruşul Jonathan Livingston
Posted by Christine | Posted in conferinta, noua acropola, pescarusul jonathan livingston, richard bach | Posted on 23:34
0
„Cu cât zbori mai sus, cu atât vezi mai departe”.
Cartea lui Bach este, daca vreti, povestea noastra, a fiecaruia dintre noi, o carte care vorbeste despre aspiratii, despre esecuri, despre curaj.
Povestea unui pescarus care refuza sa creada ca a fost creat doar pentru a-si cauta hrana , care nu poate trai asa doar pentru ca asta fac toti ceilalti si care aspira spre cunoastere, cunoasterea zborului..poate fi povestea noastra, a unui Jonathan care traieste in fiecare dintre noi. Se spune ca este, dupa "Micul Print", cea mai citita parabola moderna. Este, din punctul meu de vedere, o carte pe care copiii ar trebui s-o citeasca parintilor pentru a le reaminti visele si ambitiile de alta data, pentru ca lupta pentru cucerirea implinirii spirituale nu ar trebui sa inceteze niciodata. O carte despre cum sa ne gasim calea si cum sa o crestem , cum sa fim, cum sa traim sau cum sa murim pentru ca “zborul inseamna mult mai mult decit sa dai din aripi de colo-colo. asta poate sa faca si un tintar!”
O carte despre a vorbit Noua Acropola intr-o conferinta deschisa publicului larg, una care nu a promovat cartea ci ideile acesteia.
"Plictiseala intervine atunci cand nu mai gasesti nici un sens in ceea ce faci"
Pescăruşul Jonathan Livingston e o mişcătoare şi delicată parabolă despre bunătate, dragoste, frumos şi solidaritate. Simplitatea şi poezia ei explică imensul succes al unei cărţi care a făcut epocă şi continuă să fascineze.
de ce ma doare?
Posted by Christine | Posted in | Posted on 02:06
0
Duminica...ma urc in autocar, ma intorc acasa. Sunt fericita...desi nu sunt plecata de mult, abia astept sa ajung acasa. Acasa pentru mine inseamna, mai mult decat orice, liniste si protectie, iar acum am mare nevoie de asta..
E inca gol. Pe un scaun din fata sta un batranel. Alaturi are un sac de rafie in care se ghicesc cateva lucruri...putine. E imbracat saracacios si isi tine privirea in pamant. Imi dau rucsacul jos si ma indrept spre scaunele din spate..cand trec pe langa el isi ridica privirea si se uita fix in ochii mei. O secunda..atat l-am privit...Doamne, ce privire trista...Ma asez doua scaune in spatele lui...incerc sa citesc ceva dar nu prea am chef..deodata il zaresc intinzandu-se peste scaunele din dreapta si ia ceva...era o punga de covrigi pe care cineva o pusese acolo pentru a pastra locurile. Cateva minute mai tarziu se urca o cucoana agitata ca i se ocupasera locurile desi ea lasase o punga de covrigi. Ghicesc situatia, in curand se prinde si ea si se aseaza suparata pe scaunele ramase libere.
20 de minute de asteptare..niciodata nu le pot suferi..apoi se dau biletele. Batranelul scoate un leu si il intinde soferului. Soferul il priveste revoltat si ii spune ca biletul costa mai mult. Inocent, batranelul i se adreseaza linistit .. 'mai am..'..si mai scoate 2 lei...soferul il priveste din nou.. 'mai trebuie..'....'mai trebuie?...cat mai trebuie?'..'12 lei' ii raspunde soferul....cateva secunde nu se raspunde nimeni. Apoi aud abia soptit un '12 lei?...' .. 'nu mai am nimic...' Vocea aia mi-a pus sufletul in genunchi...mi-am reamintit ochii care m-au privit o secunda...e imposibil de descris in cuvinte tristetea pe care o afisa omul acesta..de la hainele vechi si ponosite pana la ochii micuti infundati in orbite. O privire care implora...ce? ..bani? atentie? mila? dragoste? Soferul, impresionat, ii da banii inapoi si trece mai departe. Ca un copil caruia i se daruieste ceva s-a bucurat batranelul..si-a primit banii inapoi si nu l-a dat nimeni jos, n-a tipat nimeni.. Vocea trista a capatat deodata alte nuante . Pana cand au inceput glumele proaste ale barbatilor din jurul lui...'batranule, de ce nu platesti bilet?' si alte cele pe care nu le mai retin dar care m-au infuriat la maxim. Cateva minute..atat au durat clipele de seninatate ale celui care acum era lovit cu vorbe grele. Intentionat, sau nu, cei din jurul lui au reusit sa-i readuca aminte ca nu-l privesc cu aceiasi ochi cu care se privesc unul pe celalalt..
Batranelul a tacut apoi pana acasa...l-am vazut coborand din autocar...un trup plapand care ducea in spate un sac de rafie cu cateva lucruri...putine...si o privire atat de blanda si atat de trista...
E inca gol. Pe un scaun din fata sta un batranel. Alaturi are un sac de rafie in care se ghicesc cateva lucruri...putine. E imbracat saracacios si isi tine privirea in pamant. Imi dau rucsacul jos si ma indrept spre scaunele din spate..cand trec pe langa el isi ridica privirea si se uita fix in ochii mei. O secunda..atat l-am privit...Doamne, ce privire trista...Ma asez doua scaune in spatele lui...incerc sa citesc ceva dar nu prea am chef..deodata il zaresc intinzandu-se peste scaunele din dreapta si ia ceva...era o punga de covrigi pe care cineva o pusese acolo pentru a pastra locurile. Cateva minute mai tarziu se urca o cucoana agitata ca i se ocupasera locurile desi ea lasase o punga de covrigi. Ghicesc situatia, in curand se prinde si ea si se aseaza suparata pe scaunele ramase libere.
20 de minute de asteptare..niciodata nu le pot suferi..apoi se dau biletele. Batranelul scoate un leu si il intinde soferului. Soferul il priveste revoltat si ii spune ca biletul costa mai mult. Inocent, batranelul i se adreseaza linistit .. 'mai am..'..si mai scoate 2 lei...soferul il priveste din nou.. 'mai trebuie..'....'mai trebuie?...cat mai trebuie?'..'12 lei' ii raspunde soferul....cateva secunde nu se raspunde nimeni. Apoi aud abia soptit un '12 lei?...' .. 'nu mai am nimic...' Vocea aia mi-a pus sufletul in genunchi...mi-am reamintit ochii care m-au privit o secunda...e imposibil de descris in cuvinte tristetea pe care o afisa omul acesta..de la hainele vechi si ponosite pana la ochii micuti infundati in orbite. O privire care implora...ce? ..bani? atentie? mila? dragoste? Soferul, impresionat, ii da banii inapoi si trece mai departe. Ca un copil caruia i se daruieste ceva s-a bucurat batranelul..si-a primit banii inapoi si nu l-a dat nimeni jos, n-a tipat nimeni.. Vocea trista a capatat deodata alte nuante . Pana cand au inceput glumele proaste ale barbatilor din jurul lui...'batranule, de ce nu platesti bilet?' si alte cele pe care nu le mai retin dar care m-au infuriat la maxim. Cateva minute..atat au durat clipele de seninatate ale celui care acum era lovit cu vorbe grele. Intentionat, sau nu, cei din jurul lui au reusit sa-i readuca aminte ca nu-l privesc cu aceiasi ochi cu care se privesc unul pe celalalt..Batranelul a tacut apoi pana acasa...l-am vazut coborand din autocar...un trup plapand care ducea in spate un sac de rafie cu cateva lucruri...putine...si o privire atat de blanda si atat de trista...
admitere mincu 2010
Posted by Christine | Posted in admitere mincu, arhitectura, bucuresti, gd, ion mincu, subiecte mincu 2010 | Posted on 14:55
0
Noutatea de anul asta (pentru ca in fiecare an trebuie sa existe ceva care sa te ia prin surprindere) a fost introducerea a doua probleme de gd. Nashpa pentru aia care stateau si-asa prost cu gd-ul, desi problemele au fost abordabile (nu ca anul trecut cand au fost rezolvate de 3 oameni din 1000 de candidati). Subiectul nr 1 a fost simplu si frumos..imi aminteste de exercitiile de la meditatie....am acasa n planse de genul asta - so..profii insistau si n-ar fi trebuit sa puna probleme. Cu toate astea s-a gresit si-aici la greu...oameni buni mai usor cu emotiile..am vazut pe visualart tot felul de bazaconii...fie multi au colorat desi scria clar grafit, fie n-au pus stalp la consola caci s-au gandit ca sta lipita de celalat corp (sfidand legea gravitatiei) ..dar no, influente zaha hadid , ca sa nu mai zic de cei care n-au interpretat corect vederea de sus sau de cei care au adaugat oameni si copacei cand scria 'fara anturaj'. Iar subiectul cu schitele a fost fain...la urma urmei au fost cladiri din Romania, chiar daca nu s-a pus accent la meditatii pe ele, un ochi de viitor arhitect retinea cateva minime detalii si proportii care sa faca o cladire recognoscibila.. Acum inteleg ca in timpul examenului sunt emotii, e presiunea timpului si alte cele (nu-i bai..si eu am facut anul trecut pereti drepti in loc de curbi) si toata lumea greseste important e cat de mult si cat de grav..
Am fost anul asta la rezultate..aveam la randul meu emotii, poate nu atat de mari ca ceilalti, dar aveam. Imi amintesc cum am tremurat anul trecut in ploaie pana s-au afisat notele, cum era puhoi de lume pe la geamuri, parinti care-si incurajau odraslele, prieteni, frati, surori, aveai impresia ca fiecare venise cu toata familia atat de multa lume era..imi era dor de agitatia aia de dinainte, apoi de lacrimile de bucurie de pe chipurile celor intrati de tipetele si de inghesuiala de sub liste. Ma gandeam ca anul asta o sa privesc din exterior si abia am asteptat seara. Am ajuns pe la 20.00 la facultate si am ramas uimita...erau MAXIM 20 de persoane...cativa parinti ingrijorati ca nu se afiseaza si cateva fete tinere crispate. Si'atat. Unde e atmosfera de anul trecut??? Nu stau 5 minute si se afiseaza ceva. Rezultatele sunt pe site-ul facultatii urmand ca abia a doua zi sa apara pe geamurile scolii. Am ramas dezamagita. Pun repede mana pe telefon si incerc sa aflu ce'au facut fetele pe care le cunosc. A doua zi aflu ca aproape jumatate din elevii pe care i-a avut proful meu anul asta au dat-o in bara, asta dupa ce anul trecut am intrat aproape toti. Nu e de ajuns sa fiti la un prof bun la prega oameni buni, pentru admiterea la arhitectura se munceste suplimentar. Sunt dezamagita de oamenii care nu-si dau interesul..sau poate nu sunt suficient motivati, poate nu-si doresc cu adevarat, habar n-am ce se intampla..
Anyway mai sunt 2 admiteri zilele astea..la intrerior si la urbanism..succes celor care inca n-au scapat de examene, felicitari celorlalti. In seara asta e expozitie cu plansele de la 17 la 20.
Mai jos sunt subiectele.
Zece
Posted by Christine | Posted in creatura, horror, john saul, prezenta, roiul, triller psihologic, umbra | Posted on 13:40
0
Spuneam mai demult ca imi place Saul.
John Saul s-a nascut pe data de 25 februarie 1942 in Pasadena, California.
A inceput mai multe facultati, fiind atras mai mult de antropologie, teatru si arta, dar nereusind niciodata sa obtina vreo diploma. In 1976 a primit propunerea sa scrie un triller psihologic, idee care i-a suras lui John. Din acest moment lucrurile au luat o intorsatura bizara. In mai putin de o luna, cartea “Chinuieste-i pe copii”( Suffer the Children) era incadrata in lista best-seller-urilor, din Canada, ajungand cap de lista. In mod constant toate cele 32 de carti ale sale au ajuns pe lista best-seller-urilor si au fost publicate in intreaga lume.
Spuneam deci ca-mi place Saul. Celor 7 carti enumerate in primul post mai adaug acum "Black Creek Crossing", "Second Child" si "The God Project". Ultimele doua carti le-am citit in 3 zile. S-au facut zece si ma opresc aici. Nu pentru ca m-am saturat de el, ci pentru ca in ultimul timp am un sentiment ciudat cand il citesc. Simt ca nu mi se mai potriveste, desi inca ma surprinde fiecare opera a sa. Incepe totusi sa ma deranjeze stilul mult prea lejer. Mi-ar fi placut sa vad o ecranizare dupa o carte de'a sa si am descoperit ca nu exista. De ce nu s-a gandit nimeni s-o faca?
Pentru mine Saul ramane autorul "experimentelor esuate", al "subiectilor necorespunzatori", al "organismelor defectuoase", al "cobailor umani", al medicinei experimentale. Carti precum 'Creatura', 'Proiect divin' ori 'Prezenta' analizeaza indeaproape astfel de subiecte: sportivi a caror dezvoltare o ia razna din cauza substantelor introduse in organism, copii cu o abilitate regenerativa impresionanta care urmeaza sa devina "soldati perfecti" ori copii pentru care singurele gaze vitale sunt cele toxice-copii pentru care oxigenul inseamna moarte. Mi-au mai placut deasemenea foarte mult "Umbra", "Pedeapsa pacatosilor" si "Roiul" care desi urmaresc subiecte total diferite fata de primele trei enumerate sunt cel putin la fel de incitante.
Consider ca un autor adevarat este cel care reuseste sa-si plaseze cititorul in mijlocul actiunii, sa-l faca sa simta durere ori bucurie odata cu personajele, iar mie Saul mi-a marcat adolescenta asa cum Dumas mi-a marcat copilaria.
A inceput mai multe facultati, fiind atras mai mult de antropologie, teatru si arta, dar nereusind niciodata sa obtina vreo diploma. In 1976 a primit propunerea sa scrie un triller psihologic, idee care i-a suras lui John. Din acest moment lucrurile au luat o intorsatura bizara. In mai putin de o luna, cartea “Chinuieste-i pe copii”( Suffer the Children) era incadrata in lista best-seller-urilor, din Canada, ajungand cap de lista. In mod constant toate cele 32 de carti ale sale au ajuns pe lista best-seller-urilor si au fost publicate in intreaga lume.
Spuneam deci ca-mi place Saul. Celor 7 carti enumerate in primul post mai adaug acum "Black Creek Crossing", "Second Child" si "The God Project". Ultimele doua carti le-am citit in 3 zile. S-au facut zece si ma opresc aici. Nu pentru ca m-am saturat de el, ci pentru ca in ultimul timp am un sentiment ciudat cand il citesc. Simt ca nu mi se mai potriveste, desi inca ma surprinde fiecare opera a sa. Incepe totusi sa ma deranjeze stilul mult prea lejer. Mi-ar fi placut sa vad o ecranizare dupa o carte de'a sa si am descoperit ca nu exista. De ce nu s-a gandit nimeni s-o faca?
Consider ca un autor adevarat este cel care reuseste sa-si plaseze cititorul in mijlocul actiunii, sa-l faca sa simta durere ori bucurie odata cu personajele, iar mie Saul mi-a marcat adolescenta asa cum Dumas mi-a marcat copilaria.
Ciucas Trail Running-31 iulie 2010
Posted by Christine | Posted in Cheia, Ciucas, Ciucas Trail Running, maraton, semimaraton | Posted on 01:59
2
Data: 31.07.2010
Locatia: Cheia, M-tii Ciucas
Trupa: eu, Bogdan, Vasile
E vineri dimineata si ma ridic greu din pat. O sa plecam devreme azi, baietii vor la sedinta tehnica. Ma cam ingrozesc cand ma gandesc la ziua de 31. N-am mai alergat serios de ceva timp, iar in ultima saptamana o serie de lucruri mai mult sau mai putin planificate mi-au dat peste cap programul de antrenament. Dar nu mai renunt acum. Destul n-am mai ajuns la Maraton 7500.
N-am o noapte prea buna, de fapt nu prea reusesc sa adorm, dar dimineata e perfecta. Ma simt foarte bine, chiar daca inima e cat un purice. Testam un pic terenul, baietii cred ca nu e cazul sa ne incalzim "ca ne consumam energia". Buuun..imi convine. E prima data cand particip la un concurs de acest gen, si chiar daca nu cunosc oamenii, le cunosc povestile. Iar acum e minunat sa-i vad aici, sa stiu ca vom alerga impreuna.
Vremea e faina de dimineata si se pare ca va fi la fel tot restul zilei. Oamenii se aduna usor-usor la start. Aproape 350 de oameni. Se porneste si pe primele 200-300 de metri e forfota si inghesuiala. Trecem podul si intram in padure. De aici nu mai e mult si traseele (de maraton si semimaraton) se despart. Sunt la semi. Se urca pe teren umed, chiar prea umed pe alocuri. Nu urc usor. Pana aici am tot fost depasita si inca mai sunt oameni care trec de mine. Intotdeauna imi intru greu in ritm. Intotdeauna primele sute de metri mi se par cele mai grele. Trebuie lucrata chestia asta. Sunt intr-un grup maricel, lumea e vesela, se povestesc filme, se vorbeste despre pensiuni, se injura pe alocuri. La un moment dat aud in spatele meu "nu-mi place, mai bine ramaneam acasa". Ook, deci nu vreau in grupul asta. Ma grabesc putin si ajung din urma un grup mai mic. Sunt doua fete care merg bine, o tipa creata si o tipa cu tricou negru. Incerc sa ma tin dupa ele. Ma opresc la un moment dat insa sa beau apa si se duc bine fetele mele asa incat nu le mai vad. Dar ma asteapta un baiat din grup. "Usurel, nu ne grabim". Ei, na. Nici cu tine nu vreau sa stau. O iau repede inainte si zaresc tipa cu tricou negru. O ajung si pana in creasta merg numai in spatele ei. Pe ultima urcare o depasesc. Tipa creata nu se vede. Pe creasta ma intalnesc cu G. Schimbam cateva vorbe. E cu familia in concurs si nu se grabeste.
Apoi in primul punct din care se vede cabana Ciucas vad multe persoane care stau ?! Initial am impresia ca e CP. Dar nu e. Lumea mananca, bea, admira peisajul. Imi zic ca e momentul potrivit sa depasesc un numar maricel de oameni . Si de aici pana la Cabana Ciucas alerg pe toate portiunile accesibile. Aici e portiunea pe care am depasit cele mai multe persoane si aproape de cabana ma trezesc in spatele tipei crete. Zambesc. Ma simt bine. De aici se coboara si n-ar trebui sa fie deloc greu. Ma opresc la punctul de realimentare pentru cateva bucatele de banana si apa. Stau 7-10 min, imi scot jumatate de baton Snickers si mananc in fuga. Coborarea e destul de abrupta si nu-mi plac deloc pietricelele de pe jos. Nu vreau sa-mi rup picioarele aici asa ca nu trag tare. Ma opresc din nou la izvor unde o ajung pe Dana. Din spate ne ajung inca 2 fete si mergem impreuna pana cand primim indicatii ca se schimba marcajul. Punct albastru. Dana o ia repede in fata, incerc sa ma tin dupa ea. Celelalte doua fete raman in urma. Apoi incepe numaratoarea inversa a kilometrilor, pe forestier...4...3...2...1...Un km mi se pare enorm de lung, dar continui sa alerg cu pasi marunti. Apoi intram in Cheia...lumea e iesita pe strada si aud din toate partile cum se striga "mai ai putin, succes". Apoi vad finish-ul si deja nu mai simt ca alerg. Dimpotriva, e chiar placut si simt ca as mai putea alerga cativa km buni in ritmul asta. Se trece finish-ul pe cunoscuta melodia a baietilor de la Queen. E singurul punct in care am simtit ca ma lasa picioarele. De emotie. E minunata senzatia pe care o traiesti ca finisher. Cineva necunoscut imi intinde mana. Batem palma, apoi ma prinde Vasile care imi aduce repede apa, energizant..
4h 45min. Imi propusesem sa termin in 4 h si, din pacate, n-am reusit. Dar mi-a placut atat de mult incat cu siguranta voi mai avea ocazia sa lupt pentru un timp mai bun. O sa incep sa-mi strang bani pentru un echipament si ne auzim dupa urmatorul concurs.
Baietii au scos timpi foarte frumosi. Vasile :3h 15 min semimaraton si Bogdan: 6h 45min maraton . Bravo baieti!
E ciudat sa scriu acum despre concurs. E ciudat pentru ca m-am obisnuit sa citesc despre , nu sa particip. Poate de'asta am tot amanat povestioara mea. Ma bucur ca a fost un concurs in care nu am intampinat nici o problema serioasa, poate doar problema lipsei de antrenament, dar shhhttt....ma vindec. Si chiar daca intotdeauna am incercat sa invat sa fac lucrurile pe care le fac persoanele din jurul meu, de la Bogdan am "imprumutat" cel mai frumos "microb". multumesc Bogdan !
Duminica se vrea o tura pana pe Omu, dar cum se pare ca e cam ceata si eu am uitat pelerina la masina ajungem numai pana la Cabana Malaiesti. O tura de vreo 16 km de destindere, fara timp, fara nebunia de la maraton. Si apoi Bucuresti si din nou aceleasi lucruri boring...
Locatia: Cheia, M-tii Ciucas
Trupa: eu, Bogdan, Vasile
E vineri dimineata si ma ridic greu din pat. O sa plecam devreme azi, baietii vor la sedinta tehnica. Ma cam ingrozesc cand ma gandesc la ziua de 31. N-am mai alergat serios de ceva timp, iar in ultima saptamana o serie de lucruri mai mult sau mai putin planificate mi-au dat peste cap programul de antrenament. Dar nu mai renunt acum. Destul n-am mai ajuns la Maraton 7500.
N-am o noapte prea buna, de fapt nu prea reusesc sa adorm, dar dimineata e perfecta. Ma simt foarte bine, chiar daca inima e cat un purice. Testam un pic terenul, baietii cred ca nu e cazul sa ne incalzim "ca ne consumam energia". Buuun..imi convine. E prima data cand particip la un concurs de acest gen, si chiar daca nu cunosc oamenii, le cunosc povestile. Iar acum e minunat sa-i vad aici, sa stiu ca vom alerga impreuna.
Vremea e faina de dimineata si se pare ca va fi la fel tot restul zilei. Oamenii se aduna usor-usor la start. Aproape 350 de oameni. Se porneste si pe primele 200-300 de metri e forfota si inghesuiala. Trecem podul si intram in padure. De aici nu mai e mult si traseele (de maraton si semimaraton) se despart. Sunt la semi. Se urca pe teren umed, chiar prea umed pe alocuri. Nu urc usor. Pana aici am tot fost depasita si inca mai sunt oameni care trec de mine. Intotdeauna imi intru greu in ritm. Intotdeauna primele sute de metri mi se par cele mai grele. Trebuie lucrata chestia asta. Sunt intr-un grup maricel, lumea e vesela, se povestesc filme, se vorbeste despre pensiuni, se injura pe alocuri. La un moment dat aud in spatele meu "nu-mi place, mai bine ramaneam acasa". Ook, deci nu vreau in grupul asta. Ma grabesc putin si ajung din urma un grup mai mic. Sunt doua fete care merg bine, o tipa creata si o tipa cu tricou negru. Incerc sa ma tin dupa ele. Ma opresc la un moment dat insa sa beau apa si se duc bine fetele mele asa incat nu le mai vad. Dar ma asteapta un baiat din grup. "Usurel, nu ne grabim". Ei, na. Nici cu tine nu vreau sa stau. O iau repede inainte si zaresc tipa cu tricou negru. O ajung si pana in creasta merg numai in spatele ei. Pe ultima urcare o depasesc. Tipa creata nu se vede. Pe creasta ma intalnesc cu G. Schimbam cateva vorbe. E cu familia in concurs si nu se grabeste.
Apoi in primul punct din care se vede cabana Ciucas vad multe persoane care stau ?! Initial am impresia ca e CP. Dar nu e. Lumea mananca, bea, admira peisajul. Imi zic ca e momentul potrivit sa depasesc un numar maricel de oameni . Si de aici pana la Cabana Ciucas alerg pe toate portiunile accesibile. Aici e portiunea pe care am depasit cele mai multe persoane si aproape de cabana ma trezesc in spatele tipei crete. Zambesc. Ma simt bine. De aici se coboara si n-ar trebui sa fie deloc greu. Ma opresc la punctul de realimentare pentru cateva bucatele de banana si apa. Stau 7-10 min, imi scot jumatate de baton Snickers si mananc in fuga. Coborarea e destul de abrupta si nu-mi plac deloc pietricelele de pe jos. Nu vreau sa-mi rup picioarele aici asa ca nu trag tare. Ma opresc din nou la izvor unde o ajung pe Dana. Din spate ne ajung inca 2 fete si mergem impreuna pana cand primim indicatii ca se schimba marcajul. Punct albastru. Dana o ia repede in fata, incerc sa ma tin dupa ea. Celelalte doua fete raman in urma. Apoi incepe numaratoarea inversa a kilometrilor, pe forestier...4...3...2...1...Un km mi se pare enorm de lung, dar continui sa alerg cu pasi marunti. Apoi intram in Cheia...lumea e iesita pe strada si aud din toate partile cum se striga "mai ai putin, succes". Apoi vad finish-ul si deja nu mai simt ca alerg. Dimpotriva, e chiar placut si simt ca as mai putea alerga cativa km buni in ritmul asta. Se trece finish-ul pe cunoscuta melodia a baietilor de la Queen. E singurul punct in care am simtit ca ma lasa picioarele. De emotie. E minunata senzatia pe care o traiesti ca finisher. Cineva necunoscut imi intinde mana. Batem palma, apoi ma prinde Vasile care imi aduce repede apa, energizant..
4h 45min. Imi propusesem sa termin in 4 h si, din pacate, n-am reusit. Dar mi-a placut atat de mult incat cu siguranta voi mai avea ocazia sa lupt pentru un timp mai bun. O sa incep sa-mi strang bani pentru un echipament si ne auzim dupa urmatorul concurs.
Baietii au scos timpi foarte frumosi. Vasile :3h 15 min semimaraton si Bogdan: 6h 45min maraton . Bravo baieti!
E ciudat sa scriu acum despre concurs. E ciudat pentru ca m-am obisnuit sa citesc despre , nu sa particip. Poate de'asta am tot amanat povestioara mea. Ma bucur ca a fost un concurs in care nu am intampinat nici o problema serioasa, poate doar problema lipsei de antrenament, dar shhhttt....ma vindec. Si chiar daca intotdeauna am incercat sa invat sa fac lucrurile pe care le fac persoanele din jurul meu, de la Bogdan am "imprumutat" cel mai frumos "microb". multumesc Bogdan !
Duminica se vrea o tura pana pe Omu, dar cum se pare ca e cam ceata si eu am uitat pelerina la masina ajungem numai pana la Cabana Malaiesti. O tura de vreo 16 km de destindere, fara timp, fara nebunia de la maraton. Si apoi Bucuresti si din nou aceleasi lucruri boring...
4 iulie – Jepii Mici, Caraiman, Babele, Sinaia
Posted by Christine | Posted in | Posted on 12:14
0
s-o dus unu'. mai is 5.
Posted by Christine | Posted in | Posted on 10:39
2
N-a fost un an stralucit, pentru mine cu siguranta nu. Cu 7 luni de pregatire inainte de admitere (ceea ce e destul de putin) si cu o incredere pe care n-am mai avut-o niciodata, am ajuns in toamna anului trecut pe holurile UAUIM. Buimacita, cu mintea vraiste, constienta ca inca nu am atins in desen nivelul pe care il aveau multi colegi de-ai mei cu 2-3 ani de pregatire, primul semestru mi s-a parut greu. Singura salvare a fost insa sesiunea cand toata lumea respira mai usurata ca a scapat de proiecte. Si daca primul a fost greu, al doilea a fost...hmm..greu de descris. Mi-am adunat deja restante de pe primu' semestru + ca lucrurile par sa devina tot mai serioase; profii deja nu te mai percep ca pe'un boboc si majoritatii parca li se citeste in ochi "ai vrut aici, acum rezista". Cum, cat, tine de taria interioara a fiecaruia. Toti cer la fel de mult, nimanui nu-i pasa ca poate ai si altceva de facut, nimanui nu-i pasa ca ai 3 EXAMENE in 3 ZILE CONSECUTIVE (ca in a doua sesiune), nimanui nu-i pasa ca nu mai dormi, nimanui nu-i pasa ca nu ti-ai mai vazut mare parte din prieteni de cand ai intrat aici (cu exceptia celor care sunt cu tine in facultate). Imi amintesc de'un tip de prin anii mai mari care ne spunea "aici, in facultate, se formeaza familii. n-ai cum altfel, n-ai cand sa cunosti alte persoane". Stia el ce stia.
Despre profi nu am mare lucru de spus. Aproape fiecare e ciudat in felul sau. Am intalnit aici profesorul care habar n-am cum de si-a castigat postul, care vine la catedra si umple table copiind dintr-o carte, dar cu pretentii sa stii totul. De unde? Asta-i greu de dedus. Sunt deasemena profi care stiu materia ca pe apa, care o predau explicit si la care trebuie sa intelegi perfect. Altfel pici la examen. Nu ai dreptul sa pui intrebari pentru ca oricum pui intrebari proaste. Offf..."copiii din ziua de azi nu mai stiu nimic, sunt niste nesimtiti care stiu sa copieze." Aaaa...si desigur tipul profesorului senil, uitat de ani prin facultate, care povesteste ce proiecte marete a avut el in nu stiu cate tari si cat de bun era in facultate "si voi nu intelegeti cum se da cu pensula pe foaie, ce vreti sa va explic eu?". Hm..profesorul exigent..de materia lui se teme toata lumea, e cea mai grea, chiar daca atunci cand explica el pare usoara. Genul de profesor care te priveste de sus, care stie ca sunt putini intr-o sala de 150 de oameni care inteleg ce spune. Si mai stie ca "nu toti veti iesi din aceasta facultate. Altfel cum credeti ca v-ati mai gasi de lucru?" Greu. Pe degetele de la o mana, de fapt pe vreo 3 degete, ii pot numara pe profii care si-au dat interesul, care iti respecta ideile, care te ajuta in afara orelor inscrise in programa. Din tot sufletul, RESPECT.
A trecut si ce'a de'a doua sesiune. Din nou cu restante, anul asta o sa am parte de 3 sesiuni. Poate ca n-am reusit sa ma adaptez intru-tot. Poate ca, mai mult sau mai putin, am incercat sa mai fac cate ceva pe langa facultate, poate ca n-am acordat prea multa atentie lucrurilor importante, habar n-am ce s-a intamplat.
A fost un an greu.
Despre profi nu am mare lucru de spus. Aproape fiecare e ciudat in felul sau. Am intalnit aici profesorul care habar n-am cum de si-a castigat postul, care vine la catedra si umple table copiind dintr-o carte, dar cu pretentii sa stii totul. De unde? Asta-i greu de dedus. Sunt deasemena profi care stiu materia ca pe apa, care o predau explicit si la care trebuie sa intelegi perfect. Altfel pici la examen. Nu ai dreptul sa pui intrebari pentru ca oricum pui intrebari proaste. Offf..."copiii din ziua de azi nu mai stiu nimic, sunt niste nesimtiti care stiu sa copieze." Aaaa...si desigur tipul profesorului senil, uitat de ani prin facultate, care povesteste ce proiecte marete a avut el in nu stiu cate tari si cat de bun era in facultate "si voi nu intelegeti cum se da cu pensula pe foaie, ce vreti sa va explic eu?". Hm..profesorul exigent..de materia lui se teme toata lumea, e cea mai grea, chiar daca atunci cand explica el pare usoara. Genul de profesor care te priveste de sus, care stie ca sunt putini intr-o sala de 150 de oameni care inteleg ce spune. Si mai stie ca "nu toti veti iesi din aceasta facultate. Altfel cum credeti ca v-ati mai gasi de lucru?" Greu. Pe degetele de la o mana, de fapt pe vreo 3 degete, ii pot numara pe profii care si-au dat interesul, care iti respecta ideile, care te ajuta in afara orelor inscrise in programa. Din tot sufletul, RESPECT.
A trecut si ce'a de'a doua sesiune. Din nou cu restante, anul asta o sa am parte de 3 sesiuni. Poate ca n-am reusit sa ma adaptez intru-tot. Poate ca, mai mult sau mai putin, am incercat sa mai fac cate ceva pe langa facultate, poate ca n-am acordat prea multa atentie lucrurilor importante, habar n-am ce s-a intamplat.
A fost un an greu.
Una zic....
Posted by Christine | Posted in | Posted on 17:10
0
...si alta fac.
Nu mi-am imaginat vreodata ca voi alerga la un maraton. Eu, care dadeam seara o tura de maxim 3 km, dupa care oboseam maxim. Propunerea a venit saptamana trecuta, cand B. a ramas fara coechipier. Am raspuns ca ma gandesc desi nu eram prea convinsa. A doua zi deja ma luasae valu'...numai la asta m-am gandit toata ziua. Si seara ma duc sa alerg..imi scot din cap problemele de sanatate si pun oboseala pe seama lipsei de antrenament. Si alerg. Ma opresc destul de des pentru inceput, apoi am senzatia ca nu mai pot respira. Dar ma incapatanez si continui sa alerg...si parca trece...si pe masura ce inaintez parca nu mai simt nimic. Imi propun o limita si spre uimirea mea reusesc s-o depasesc. Reusesc sa alerg aproximativ 10 km intr-o ora si 7 minute. Si capat o multumire interioara pe care n-am mai avut-o de ceva timp. A doua zi ma resimt. Glezna dreapta. Fir'ar! Ma duc din nou sa alerg. Tibia. Doare ingrozitor. Ma incapatanez din nou, dar de data asta chiar nu pot. Incerc iar si iar pana ajung din nou la situatia in care nu mai simt. Abia atunci alerg normal. Faza e ca deja imi fac probleme si decid ca e cazul sa cer sfatul unui medic. Imi zice ca e de vina incaltamintea si-mi recomanda atentie la efort sustinut. Apoi un 'ai grija sa nu ajungi la ortoped' deja nu-l mai aud. Mi-am propus sa particip la maraton si o voi face chiar cu piciorul in gips. Imi iau constiincioasa crema si imi fixez muschii cu banda elastica si alerg din nou. Obiectivul e mare. 31 km si 2400 m diferenta de nivel. Si timp de antrenament mai putin de'o luna. Nu-mi ramane decat sa trag tare. Si cu antrenamentele si cu sesiunea. Ca sa nu mai pun la socoteala caldura de afara care ma exaspereaza.
Mai sunt 22 zile, 15 ore si 57 min. Maraton 7500.
Mai sunt 22 zile, 15 ore si 57 min. Maraton 7500.
The Others (2001)
Posted by Christine | Posted in filme 2001, nicole kidman, the others | Posted on 09:42
2
Daca nu as fi vazut 'The Sixth Sense' filmul asta mi s-ar fi parut genial.
Dar oricum e foarte bun. Actorii joaca exceptional. Merita vazut.
NICI O USA NU TREBUIE DESCHISA INAINTE DE A O INCHIDE PE CEA DINAINTE.
Minulescu...
Posted by Christine | Posted in | Posted on 16:40
0
Ce văd!...
E-adevărat?...
Tu eşti?...
Cum?...
N-ai murit?...
Tot mai trăieşti?...
Pendulă care te-ai oprit din mers,
Încerci acum să mergi în sens invers?...
Hai!... Spune-mi...
Spune-mi tot ce ştii...
Să-mi spui chiar şi minciuni,
Să-mi spui
Ce n-ai spus nimănui -
Nici celor morţi,
Nici celor vii ...
Ce victime ai mai făcut
Din clipa-n care urma ţi-am pierdut?...
Ce vrăjitoare te-a trecut prin foc
Şi-a reuşit să-ţi pună inima la loc?...
Şi care-anume sfânt din calendar
Te-a sfătuit să te-ntâlneşti cu mine iar?...
De ce zâmbeşti?
E-adevărat?...
Te-ai răzgândit?...
Ne-am împăcat?...
Iar ne iubim?...
Sau, poate, şi-azi ne regăsim
Aceiaşi vechi duşmani?...
Dar tu mai ştii după câţi ani?...
Eu te-am iertat de mult!...
Dar tu?...
Răspunde-mi "Da"...
Răspunde-mi "Nu" -
Totuna mi-e!...
Ştii tu de ce -
La tine "Nu" şi "Da" nu sunt
Decât aceleaşi vorbe-n vânt!...
De ce te temi?...
De ce-ţi ascunzi
În palme ochii tăi rotunzi?...
De ce-ţi aprinzi ca un semnal
De foc bengal
Obrajii tăi de porţelan
Şi inima de Caliban?...
Răspunde-mi!...
Vreau să ştiu şi eu,
De ce-ai venit?...
De dragul meu?
Sau, poate, n-ai venit decât
Să-mi torni, ca şi-n trecut, pe gât
Un păhărel de coniac,
Ca eu să tac,
Iar tu să ţipi
Şi să dispari, apoi, suspect,
Cu voluptatea unei bombe de efect!...
Ce zici?
Aşa e c-am ghicit
De ce-ai venit?...
De ce te-ncrunţi şi nu-mi răspunzi?...
Ce nou secret îmi mai ascunzi?...
De ce scrâşneşti din dinţi
Şi taci?...
Hai!... Spune-mi, ce-ai de gând să faci?
Deschide-ţi gura - mii de draci! -
Şi lasă-mă să-ţi mai sărut...
Nu gura...
Ci raspunsul mut!...
E-adevărat?...
Tu eşti?...
Cum?...
N-ai murit?...
Tot mai trăieşti?...
Pendulă care te-ai oprit din mers,
Încerci acum să mergi în sens invers?...
Hai!... Spune-mi...
Spune-mi tot ce ştii...
Să-mi spui chiar şi minciuni,
Să-mi spui
Ce n-ai spus nimănui -
Nici celor morţi,
Nici celor vii ...
Ce victime ai mai făcut
Din clipa-n care urma ţi-am pierdut?...
Ce vrăjitoare te-a trecut prin foc
Şi-a reuşit să-ţi pună inima la loc?...
Şi care-anume sfânt din calendar
Te-a sfătuit să te-ntâlneşti cu mine iar?...
De ce zâmbeşti?
E-adevărat?...
Te-ai răzgândit?...
Ne-am împăcat?...
Iar ne iubim?...
Sau, poate, şi-azi ne regăsim
Aceiaşi vechi duşmani?...
Dar tu mai ştii după câţi ani?...
Eu te-am iertat de mult!...
Dar tu?...
Răspunde-mi "Da"...
Răspunde-mi "Nu" -
Totuna mi-e!...
Ştii tu de ce -
La tine "Nu" şi "Da" nu sunt
Decât aceleaşi vorbe-n vânt!...
De ce te temi?...
De ce-ţi ascunzi
În palme ochii tăi rotunzi?...
De ce-ţi aprinzi ca un semnal
De foc bengal
Obrajii tăi de porţelan
Şi inima de Caliban?...
Răspunde-mi!...
Vreau să ştiu şi eu,
De ce-ai venit?...
De dragul meu?
Sau, poate, n-ai venit decât
Să-mi torni, ca şi-n trecut, pe gât
Un păhărel de coniac,
Ca eu să tac,
Iar tu să ţipi
Şi să dispari, apoi, suspect,
Cu voluptatea unei bombe de efect!...
Ce zici?
Aşa e c-am ghicit
De ce-ai venit?...
De ce te-ncrunţi şi nu-mi răspunzi?...
Ce nou secret îmi mai ascunzi?...
De ce scrâşneşti din dinţi
Şi taci?...
Hai!... Spune-mi, ce-ai de gând să faci?
Deschide-ţi gura - mii de draci! -
Şi lasă-mă să-ţi mai sărut...
Nu gura...
Ci raspunsul mut!...
What the fuck?
Posted by Christine | Posted in | Posted on 12:57
0
Obisnuiesc sa iau pliantele care mi se ofera pe strada chiar daca le arunc in primul cos. O fac pentru cei care le impart. De dimineata dau peste un tip la metrou Crangasi care-mi intinde un astfel de pliant. Il iau in fuga si-mi arunc ochii peste el.
"Buna, daca vrei sa ne plimbam prin parc sau sa mergem la un film, la un muzeu, la restaurant, la mine acasa sau ce propui tu cauta-ma la telefon sau pe messenger (alatura frumos un nr de tel si un id). Intelectual (?!), 23 de ani, 180 inaltime si 74 kg. Locuiesc singur in zona Titan si caut prietena. Nu ai ce pierde daca ne intalnim, nu vei regreta nici o clipa, nici o secunda alaturi de mine. (hmmmm...)
P.S. Daca nu vrei, nu rupe biletul, da-l la o alta fata care vrea."
What the fuck?
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
