O piesa profunda, 'ciudat de actuala' cum spun unii, 'Sinucigasul' se desfasoara intre 2 replici contradictorii ale aceluiasi personaj : 'Viata e minunata' si 'Viata nu are sens'.
O piesa scrisa cu un curaj nebun de un tanar al carui talent a fost sugrumat. Chiar una dintre propiile replici pare a-i descrie destinul: "Daca nu am reusit sa inving cu viata, voi invinge cu moartea"
In sfarsit, o piesa complexa intr-o distributie extraordinara, o excelenta regie a reactiilor umane extreme,un spectacol unic, marcant. (Asa de mult mi-a mai placut si 'Comedie retro' cu Liviu Rus si Anca Alexandra pe scena teatrului Valah).



Pe Dan Puric l-am citit, l-am ascultat, dar nu l-am vazut niciodata jucand. Merita vazut. Merita apreciat.
Dan Puric este un actor desavarsit, iar in 'Sinucigasul' interpreteaza impecabil un text care imbina perfect tragicul si umorul tandru.
Decorul este esentializat,dar cu un puternic impact vizual si emotional. Spatiul pe scena este mai mult liber, cele cateva lucruri apar si dispar, subliniind aspectul efemer al vietii. Zgomotul produs de usile care se inchid si se deschid in mod repetat si cele 13 ceasuri din spatele scenei  pot fi sugestia unei lumi aflate in continua miscare si transformare, a unei fugi permanente.
 Ajuns sinucigas fara voie, Semion Semionovici Podsekalnikov intra in jocul celor care-i doresc moartea
atat de mult incat i-o cumpara. Naiv sau poate doar incercand a atrage atentia din postura de victima, Podsekalnikov isi amenintase soacra si sotia disperata ca se sinucide. Situatia insa a scapat usor de sub control si acum se vede impins de la spate catre moarte. Se agata obsesiv de o intrebare 'cat este ceasul?' sperand sa obtina o amanare. Dar n-o obtine. De la saltul nebun catre ideea de sinucidere, eroul incearca acum sa se agate de orice fir de ata pentru a amana gestul necugetat.
Nu-mi place sa povestesc, probabil nici nu ma pricep, dar 'Sinucigasul' nu este o piesa pe care s-o povestesti. Ea merita vazuta, traita, simtita.

Mi-a mai placut mult rolul copilului surdo-mut,in interpretarea superba a lui Nikita Dembinski, fiul Ilincai Goia, care incearca să redea realitatea in felul lui. In agitatia de pe scena, el pare a fi singura nota calma, singurul care desi nu aude si nu vorbeste, e capabil sa inteleaga lucrurile pe care ceilalti nu le inteleg. Linistea sa interioara si gesturile calde emotioneaza si sensibilizeaza.





Incercand sa caut cate ceva despre piesa pe net, am descoperit niste comentarii acide atat la adresa piesei, cat si a lui Puric. Nu scriu despre asta, scriu doar ca ma agaseaza lipsa de cultura a unora care totusi se vor critici de teatru, de literatura, de muzica, de orice. Nu inteleg si nu suport discreditarea unor oameni de valoare, mai ales cand vine din partea unor nimeni. Si ma conving pe zi ce trece ca traiesc intr-o tara lipsita de interes. Pacat.